Vorba argeşeanului Cătălin Grigore: „Şcoala sau echipa de fotbal?”
Unul dintre filosofii mei preferaţi este Paul Ricoeur, o figură reprezentativă şi caldă a gândirii contemporane. Într-un interviu de al său, din care am tradus o parte pentru o revistă de cultură, spune câteva lucruri despre şcoală în care m-am regăsit şi eu:
„- Şcoala a fost, pentru dumneavoastră, locul unde figura tatălui s-a conciliat cu cea a copilului ?
- În mod sigur. Am venerat pe mulţi din profesorii mei. Şi niciodată nu m-am îndoit că într-o zi eu însumi voi fi profesor. Ceea ce simţeam era: cum să rămân la şcoală? Bineînţeles, predând acolo. Am fost fericit la şcoală, îmi plăcea acel mediu. Familia mea era atât de strâmtă, iar eu, un solitar. Şcoala reprezenta pentru mine deschiderea… Rămân uimit de fiecare dată când aud pe copii că se simt încărcaţi la şcoală. Mă simţeam acolo ca peştele în apă”.
Personal, am avut o istorie cam sinuoasă în ceea ce priveşte şcoala. În clasa a şasea am absentat de la şcoală un trimestru întreg. Totul pornise de la contribuţia de „sticle şi borcane” pe care trebuia să o aducem la şcoală. Fiind patru fraţi, mama nu avea atâtea sticle şi borcane, aşa că în ziua în care trebuia să aducem aceste sticle am lipsit ştiind că diriginta avea să ţipe la mine sau să ne dea la palmă, presată şi ea de autorităţile comuniste. Am lipsit o zi, apoi două, apoi integral ultimul trimestru. Îmi era ruşine, îmi era teamă să mai vin la şcoală, colegii râdeau de mine, iar directoarea mă şi calificase în terminologia de atunci ca „element irecuperabil”. Între timp, la vârsta de 12 ani şi pe fond emoţional, căpătasem şi o bâlbâială că de abia mai puteam să vorbesc. Uimitor, din acest impas avea să mă scoată tocmai ceva pe care-l învăţasem la şcoală. Deoarece îmi plăcuse istoria antică, studiată atunci pe clasa a cincea, aveam în minte păţania oratorului grec Demostene, care îşi rectificase dicţia prin antrenarea pronunţiei cu o piatră în gură. Exact aşa am făcut şi eu. Citeam cu voce tare şi într-un anumit ritm zece pagini dintr-unul din volumele „În căutarea timpului pierdut”, al lui Marcel Proust, pe care mi-l dăduse o mătuşă a bunicii.
Experimentul a reuşit, la finalul său aveam o dicţie perfectă şi o linişte adâncă. Era una dintre primele experienţe ale depăşirii de sine. În toamnă, am revenit la şcoală cu teamă. De data aceasta, aceeaşi dirigintă m-a abordat cu tact, iar eu am promis pe „cuvântul meu de pionier” în faţa clasei că nu voi mai lipsi. Depăşisem un hop important, acela de a abandona şcoala. Culmea ironiei, peste ani am fost singurul, cred, din acea clasă, care am terminat o facultate şi am devenit chiar profesor.
După terminarea facultăţii, venind în vizită la fostul meu loc de muncă, un muzeu al satului unde lucrasem ca tâmplar înainte de facultate, directorul de atunci, Constatntin Iliescu, mi-a spus ultimativ că de miercuri trebuie să vin la serviciu deoarece sunt angajat ca muzeograf. Am lucrat acolo un an de zile, era frumos, directorul mă luase cu el la simpozioanele de etnografie din ţară, am fost în acea perioadă la Muzeul Culturii şi Civilizaţiei din Sibiu, la o Conferinţa Naţională a Muzeografilor, care s-a ţinut în acel an la Bujoreni, lângă Râmnicu Vâlcea. Această scurtă perioadă de timp mi-a oferit deschidere spre cercetarea empirică şi m-a apropiat de o serie de ştiinţe precum sociologia sau antropologia. Cu toate acestea, simţeam că mă plictiseam, în afară de aceste deplasări, mare parte era o muncă de birou.
Simţeam că şcoala mă atrage mai mult. Spre începutul verii, pe furiş, am susţinut examenul de titularizare. Prezentarea câtorva detalii despre acest examen este importantă pentru miza şi morala articolului de faţă. Era primul meu astfel de examen. Erau trei locuri libere şi trei participanţi. În acel an a fost un examen naţional, adică lucrările noastre au fost corectate la facultatea de profil de la Universitatea din Bucureşti. După intrarea în sală, care avea trei rânduri de bănci, eu am fost pus în prima bancă de pe primul rând, deoarece numele meu începea cu G, în spatele meu a fost aşezat un domn al cărui nume începea cu S, în schimb, al treilea concurent a fost aşezat pe rândul de la mijloc, în ultima bancă, deşi numele său începea cu B. Sunt aspecte la care m-am gândit ulterior. Rezultatele au fost următoarele: domnul B a fost primul cu nota 10, eu am fost al doilea cu nota 9, iar domnul S n-a reuşit deoarece a luat sub nota 7.
A trecut vara, pe 1 septembrie am mers la inspectorat să-mi iau decizia şi, norocul meu! a fost că am mers direct la liceu. Acolo, aproape în locul meu fusese repartizată o domnişoară care nu participase la examen pentru disciplina noastră, ci la alta. În cele din urmă, şansa mea a fost că am dat peste o directoare de excepţie, doamna Ionescu şi că domnişoara repartizată, împinsă de mama sa acolo (profesoară de matematică şi directoare pe undeva pe la ţară), dându-şi seama de situaţia incorectă, i-a spus mamei sale că se retrage. Ulterior am rămas prieten cu Ana Maria, o persoană de caracter, cu reală vocaţie pedagogică. Şansa mea a fost legată întrucâtva de aceste persoane deosebite, mai ales că şeful de atunci de la „personal”, M.B., avusese grijă să treacă o titulatură restrictivă pe decizia mea, un caz unic, care îmi reducea automat şansele, deşi susţinusem în mod corect examenul.
Am început şcoala cu o stare de spirit deosebită. Ani de zile, de abia aşteptam să plec de acasă la şcoală. Ţin minte că atunci mi-am şi pus întrebarea dacă va veni vreo zi când nu voi mai dori să merg la şcoală. Mă simţeam într-adevăr la şcoală ca peştele în apă, ca şi Ricoeur. Şi nu eram singurul, aveam să constat mai târziu. Acum aproximativ un an, o colegă îmi spunea acelaşi lucru: că nu îşi imaginase că îşi va dori vreodată să nu mai vină la şcoală, că aşteaptă cu nerăbdare să iasă la pensie.
Care ar fi morala acestor rânduri?
Sunt mai multe lucruri de punctat. În primul rând am vrut să punctez că şcoala, chiar şi pentru un copil care a fost traumatizat de ea, se poate transforma într-o şansă. În al doilea rând, că la şcoală ar trebui să ajungă în primul rând acei profesori care se simt realmente „ca peştele în apă” şi nu vânătorii de meditaţii, de prestigiu sau de plaisirs. În al treilea rând, că în România au existat mereu nereguli în ceea ce priveşte concursurile pe posturile din învăţământ (şi nu numai) şi că o dată cu prevederea din noua lege a educaţiei care stipulează eliminarea examenelor naţionale de titularizare şi transferarea lor la nivelul unităţilor şcolare, incidenţa incorectitudini şi a nepotismului va fi mult mai mare.
Cunosc, cel puţin la nivelul judeţului Argeş, câţiva primari foarte iubitori de şcoală, dovadă că şi-au şi dat bacalaureatul la bătrâneţe. Alţii, pentru că aşa este moda, se bat între ei în sponsorizarea din banii comunităţii a echipelor de fotbal, mai importante, bineînţeles decât şcoala. Pentru aceştia investiţiile în şcoală, de la cele fizice până la acoperirea amărâtei sume de transport pentru profesorii navetişti, nu sunt decât risipă şi bani aruncaţi în vânt.
La această stare de fapt a şcolii, a erodării demnităţii statului cadrului didactic, dar şi a privării elevilor în privinţa egalităţii de şansă, au contribuit în mod egal toate guvernările şi toţi reprezentanţii lor, de la Ecaterina Andronescu la Daniel Funeriu, care, scuzat să-mi fie scepticismul, numai reformă nu a realizat.
Un comentariu