Vorba argeşeanului Cătălin Grigore: „Sănătatea e pe bani”
Dintre bunurile fundamentale, sănătatea s-ar putea să fie prima, înaintea libertăţii şi a banilor. De valoarea ei, din păcate, îşi dau seama cel mai bine cei care au nevoie de ea. Ceilalţi, cel puţin cât timp sunt tineri şi o deţin îi ignoră valoarea. Pierderea sănătăţii, în termeni simpli, înseamnă suferinţă şi limitarea libertăţii de acţiune. Puţini sunt cei apţi să sublimeze şi să transcendă lipsa sănătăţii printr-un alt sens decât cel biologic, printr-unul spiritual, prin mântuire sau prin dăruirea unei cauze din această lume. Pe scurt: e mai bine să fii sănătos decât bolnav.
Mircea Eliade, făcând o distincţie între omul religios şi cel areligios, constata că omul modern, areligios, nemaiavând un alt orizont decât cel din lumea aceasta, trăieşte sub ,,teroarea istoriei”, a clipei care va urma și pe care nu o poate controla. Teroarea aceasta devine şi mai cumplită atunci când societatea în care trăieşte îi stârneşte şi îi cultivă o serie de frici, precum frica de boală şi de singurătate. Mai ales în cazul persoanelor vârstnice. Spitalul şi azilul, aparent două instituţii cu rol umanitar, sunt resimţite ca lăcaşuri ale solitudinii şi abandonului în neputinţă. Există în acest sens destule studii de antropologie şi sociologie, de la fenomenul ,,privatizării morţii”, amintit de Gail Kligman într-o lucrare a sa de referinţă despre riturile de trecere la români ( Nunta mortului) până la cărţile psihologului america Thomas Szasz despre fenomenul de medicalizare a societăţii contemporane.
,,Privatizarea morţii” este fenomenul contemporan, tot mai des întâlnit, în care o persoană nu mai moare acasă, între cei apropiaţi, ci într-un salon de spital.
Fenomenul de medicalizare al societăţii contemporane, pe de altă parte, reprezintă dependenţa din ce în ce mai mare a individului de lumea medicală, o dependenţă atât fizică cât şi psihică, creată prin fel de fel de mecanisme, de la medicamente până la reprezentările induse în mod sistematic.
România, deşi nu s-a putut sustrage, celor două fenomene, a fost doar parţial afectată de ele prin ,,întârzierea” noastră faţă de modernitate şi prin izolare. În primul rând, este vorba de persistenţa unui arhaism în relaţiile de familie şi a perpetuării unui fel de tradiţionalism, prin care legătura de sânge a acţionat ca o piedică şi ca o presiune socială faţă de fenomenul de alienare a persoanelor în vârstă. O a doua cauză importantă, specifică societăţii româneşti din ultimii cincizeci de ani, a fost existenţa unui sistem de sănătate naţional, universal şi gratuit, care, în ciuda plăţilor informale, a împiedicat fenomenul de medicalizare abruptă, situat în principiu pe baze instituţional mercantile. Mai simplu spus, în România, ca şi în alte ţări est-europene, nu a existat, instituţional vorbind, o industrie de traficare a sănătăţii ca marfă. Nu s-a pus niciodată problema, mă refer în mod oficial, ca un bolnav să nu fie primit la tratament într-un spital pentru că nu avea asigurare de sănătate.
Noul proiect de lege a sănătăţii, care se intenţionează a fi supus spre dezbatere, va schimba radical datele în acest sens, în măsura în care va valida în mod oficial fenomenul de mercantilizare a sănătăţii. Cel mai ciudat este faptul că această opţiune este în contrasens cu ceea ce se întâmplă la ora actuală în UE. În statele din UE există două mari forme de organizare a sistemelor de sănătate: sisteme naţionale de sănătate (SNS) şi sisteme de asigurări sociale de sănătate (SASS). În primul sistem accesul la serviciile de sănătate este gratuit şi universal, pentru orice cetăţean. În al doilea sistem, accesul este condiţionat de plata unei contribuţii pentru cei cu venituri, dar se garantează totodată accesul celor cu probleme sociale prin contribuţii guvernamentale. Prin Legea 145/1997 a Asigurărilor Sociale de Sănătate, în România s-a trecut de la un sistem de sănătate SNS la un sistem SASS, reprezentat instituţional de Casa Naţională de Sănătate, organism care ar fi trebuit să aibă autonomie în gestionarea fondurilor, dar care a fost adesea subordonat guvernului. În Germania, de exemplu, unde există un sistem de sănătate asemănător, statul are doar rolul de garant şi de supervizor şi nimic mai mult.
Avantajul unui sistem de asigurări social de sănătate constă în faptul că fondurile pentru îngrijirile de sănătate se obţin din contribuţiile asiguraţilor, statul nefiind dator să susţină decât persoanele cu probleme sociale şi să finanţeze lucrările de importanţă publică în domeniul sănătăţii. Din păcate, autonomia în gestionarea fondurilor de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu a fost reală, fapt care este în contradicţie cu esenţa unui astfel de sistem. Pur şi simplu banii (noştri) au fost orientaţi la nivel guvernamental către alte domenii decât sănătatea.
Prin noul proiect de lege al sănătăţii, lucrurile se complică şi mai mult atât în privinţa principiilor cât şi în privinţa clarităţii. O să dau doar două exemple. Prima contradicţie provine din faptul că se proclamă ca avem de a face cu un sistem de asigurări sociale de sănătate, dar în practică avem de a face cu trecerea spre un sistem aproape privat de sănătate, din care persoanele cu probleme sociale vor excluse de facto de la serviciile de sănătate de către companiile de asigurări. A doua contradicţie, şi mai flagrantă, provine din faptul că guvernul preia controlul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate stabilind practic către ce asigurator privat va orienta fondurile contributorilor. Cu alte cuvinte, va apărea o nouă categorie de băieţi deştepţi, cei din asigurările de sănătate.
Ceea ce trebuie precizat, pe cât posibil pe înţelesul tuturor, este că prin noua formă de organizare a asigurărilor ,,sociale” de sănătate, suntem pur şi simplu daţi pe mâna unor companii private, care vor fi cât se poate de selective atât în privinţa stabilirii pachetului de bază al serviciilor de sănătate, cât şi în privinţa acceptării celor mai favorabili clienţi şi a respingerii celor neatrăgători (în general cei cu boli cronice, venituri mici şi bătrâni).
Trebuie spus, că în această privinţă România devine un caz unic în cadrul Uniunii Europene şi chiar în Europa. În lume, ţările cu sisteme private de sănătate sunt acelea în care există o puternică clasă de mijloc şi mecanisme puternice ale statului de drept apte să-i apere pe asiguraţi de posibilele abuzuri ale companiilor de asigurări. Cele mai cunoscute erau acum câţiva ani SUA şi Elveţia. Între timp, Elveţia a trecut şi ea la un sistem de asigurări sociale de sănătate, iar SUA preconizează să facă o schimbare a sistemului său de sănătate în 2014.
În ceea ce priveşte UE, au existat două ţări în care exista prevederea ca persoanele cu un venit anual peste medie să nu fie obligate să participe la sistemul naţional de asigurări de sănătate în schimbul optării pentru o formă privată de asigurare. Este vorba de Germania şi de Olanda. Între timp, şi aceste două state au optat pentru forma obligatorie de asigurări sociale de sănătate.
Mulţi se întreabă, odinioară şi eu m-am întrebat, de ce trebuie să contribuie în mod obligatoriu la un sistem de asigurări sociale de sănătate, atâta timp cât nu au parte de servicii de calitate. Principiile care stau la baza acestuia sunt corecte, incorect este modul în care în unele ţări au fost gestionate fondurile colectate. Sunt demne de amintit cel puţin două principii: principiul subsidiarităţii şi cel al solidarităţii. Primul se referă la faptul că fiecare contribuim cu acelaşi procent, chiar dacă din venituri inegale. Al doilea principiu indică că în cazul în care am o afecţiune mai gravă, voi fi tratat în conformitate cu gravitatea afecţiunii şi costurile implicate, nu în funcţie de cuantumul cotizaţiei mele. Printr-o poliţă de asigurare privată niciodată nu vei avea această şansă. Dacă vei plăti mai mult, vei fi tratat mai mult. Dacă nu, Dumnezeu cu mila! Lăsând la o parte faptul, că atunci când e vorba de afaceri, prioritatea este câştigul.
Pe de altă parte, contrar a ceea ce se vehiculează în mod fals la noi, în UE sistemele naţionale de sănătate (universale şi gratuite) sunt destul de răspândite, de exemplu, pe lângă bine-cunoscutele state nordice, un astfel de sistem există şi într-o ţară liberală precum Marea Britanie. Un caz şi mai interesant, în acest sens, este cel al Poloniei, care după ieşirea din comunism a adoptat un sistem de asigurări sociale de sănătate, ca apoi să revină la un sistem naţional de sănătate. Şi Polonia este bine merci prosperă şi capitalistă, fără să facă atâta caz de statul social!
Fără să ne dăm seama, în lipsa dezbaterilor, a unei opoziţii viabile sau a unei societăţii civile vigilente, ne aflăm în faţa uneia din cele mai mari provocări adresate populaţiei.
Evident, românul are resurse metafizice şi vom trece şi peste asta. Păcat însă că suntem în democraţie!
P.S.
Pentru verificarea conformităţii datelor, se poate consulta pe Internet colecţia de rapoarte referitoare la sistemele de sănătate naţionale Health Care Systems in Transition.
Un comentariu