Vorba argeşeanului Cătălin Grigore: „România cea veche, România cea nouă”
S-a încheiat un an. A început altul. Acesta este frumosul joc al petrecerii. Unii au petrecut, alţii s-au petrecut. Nici unii, nici alţii nu au greşit cu nimic. De câţiva ani, prefer să petrec Revelionul în linişte, adică să stau acasă cuminte şi la trecerea dintre ani să reflectez şi să sper. Să reflectez la anul care a trecut şi la condiţia mea în astă vreme. Da, este o plăcere cam bătrânicioasă, dar extrem de plăcută. Să stai la tine însuţi, cel puţin în această vreme, când, conform cercetărilor etnografice, activitatea spiritelor se intensifică şi lumea cea veche trebuie distrusă ca să facă loc unei noi lumi. Aceasta este legea firii, în ordinea naturii şi în cea a spiritului: ca să renaşti este nevoie să mori! Este atât de simplu şi, aş spune, atât de logic. Este lecţia marilor tradiţii spirituale, este lecţia economiei, este lecţia vieţii. Da, a vieţii şi nu atât a morţii. În evanghelii stă scris că bobul de grâu nu va putea să dea rod până ce nu va muri. În ordine profană, Darwin, Marx sau altcineva au constatat că nevoia creează funcţia. Şi aşa mai departe.
Se poate vorbi, aşadar, şi de virtuţile distrugerii, ale distrugerii necesare, cea care face loc creaţiei. Lucru cu atât mai valabil în ceea ce priveşte răul. Nu poţi să ai şansa de a face binele dacă nu distrugi răul. Răul din noi, răul dintr-o comunitate. Dacă nu ar exista un timp al despărţirii, nu ar exista un timp al începutului.
Anul care care a trecut a fost pentru mine un timp al despărţirii. Prin gesturi mari şi prin întâmplări mici, dar pilduitoare. M-am despărţit de rolul de profesor şi totodată de imaginea de sine, atât de distrugătoare în ordinea ambiţiilor mici, pe care o aduce cu sine acest rol. Adică un fel de mic dumnezeu, cu orgolii mari şi buzunare goale. În plus, ca o ironie, în ultima zi din an mi-am pierdut telefonul. Îl pusesem în buzunarul din dreapta alături de chei. Când am coborât din autobuz, nu-l mai aveam. M-am agitat puţin, am telefonat pentru blocarea numărului, apoi m-am liniştit şi am semnificat lcururile dintr-o altă perspectivă. Nu este nici o problemă, mi-am zis. L-a găsit sau l-a furat cineva care avea mai mare de nevoie de el decât mine. L-o fi găsit un copil sărman pentru care a reprezentat jucăria de care n-a avut parte, l-o fi furat un hoţ care din asta trăieşte. Mi-a părut rău puţin că am pierdut agenda şi, o dată cu ea, anumite numere de telefon. Pe unele le pot recupera, pe altele mai greu. Mi-am zis însă că şi aici este un tâlc: sunt poate acele legături care trebuie pierdute sau suspendate temporar. Şi apoi, un telefon în minus, mai multă libertate!
În ceea ce priveşte România, lucrurile sunt relativ asemănătoare în ceea ce priveşte despărţirea şi distrugerea constructivă. Cu scâncete şi schelălăieli învăţăm să renunţăm la câte ceva, pentru a câştiga altceva, poate chiar pe noi înşine. România avea şi are cu necesitate nevoie de câteva distrugeri, fără de care nu se poate trezi. A fost nevoie nevoie să pierdem o parte din salariul nostru poate, pentru a înţelege că banii se obţin prin efort, nu prin status, şpăgi sau revendicări, că este bine să devii inovator sau pur şi simplu să-ţi schimbi destinul profesional. Exemplele pot continua.
A fost un an plin de pierderi, întrebarea este dacă avem puterea să ne raportăm creativ şi inovativ.România şpăgii, a obrăzniciei, a privilegiilor trebuie să dispară dacă vrem să avem o Românie nouă.
Când Adrian Năstase a pierdut alegerile prezidenţiale în faţa lui Traian Băsescu, am înţeles că în România vor avea loc nişte ,,distrugeri”, în primul rând de status. Departe de a fi omul providenţial, Traian Băsescu este preşedintele care a declanşat acest proces, căruia Ion Iliescu şi tovarăşii săi din vechile structuri de teroare, putere şi privilegii i s-au opus şi i se opun în continuare. Chiar dacă târâş, grăpiş România nouă se desparte de România veche şi de copiii săi urâţi, adică de echipa de designeri ai răului de după 1989 condusă încă de Ion Iliescu.
2 comentarii