Vorba argeşeanului Cătălin Grigore: „Cultura revoluţionară şi cultura civică”
Dacă există o diferenţă între cultura civică şi cultura revoluţionară, atunci, printr-o ilustrare concretă, aceasta este exact diferenţa dintre Târgu Mureş şi Bucureşti în ceea ce priveşte recentele manifestaţii anti-sistem: una paşnică şi demnă, alta disperată şi decăzând în violenţa baieţilor de cartier.
Cultura revoluţiei este filosofia reacţiei violente, propăvăduită categoriilor pauperizate şi disperate, din societăţile corupte, în care oamenii nu mai au încredere în politică şi în politiceni. Este mult mai uşor să devii revoluţionar decât cetăţean! Din toate punctele de vedere: nu ai nevoie de prea multă educaţie, de practici sociale, valori şi instituţii. Este de ajuns să conteşti, să dărâmi, să fii furios.
Practic, trece în planul doi faptul dacă manifestaţiile de Târgu Mureş şi cele ulterioare din ţară au fost sau nu spontane. Ele au fost răbufniri, prin conduite diferite, faţă de mascarada jucată în România atât de politicienii din partidele de guvernământ, cât şi de cei din opoziţie. De la reacţia autoritară a lui Traian Băsescu în ceea ce priveşte impunerea legii sănătăţii până la caragielismul revoluţionar al lui Relu Fenechiu şi „proclamaţia” lui Crin Antonescu nu este decât un pas.
Eu, şi probabil destui oameni din această ţară, nu înţeleg o serie de aspecte ale comportamentului politicienilor. Pe de o parte, cecitatea şi iresponsabilitatea puterii politice actuale de a impune decizii fără o dezbatere publică prealabilă şi onestă sau ocolirea constantă a procedurilor democratice, precum dezbaterea parlamentară. Pe de altă parte, nu înţeleg lipsa de expresivitate reală, dincolo de retorica de teatru, a opoziţiei actuale. Cel mai la îndemână exemplu este cel al dezastruosului proiect de lege a sănătăţii. Deşi opoziţia a iniţiat o moţiune de cenzură împotriva acestuia la sfârşitul anului trecut, n-a existat aproape nici o reverberaţie a acestui fapt în opinia publică. Ce înseamnă asta? Înseamnă că oamenii nu-i prea mai iau în seamă pe aceşti politicieni, nici măcar atunci când s-ar putea să aibă şi ei pe undeva dreptate. Dimpotrivă, din câte îmi amintesc, cea mai pertinentă şi expresivă rezervă faţă de acest proiect de lege a venit din partea UDMR, prin vocea lui Kelemen Hunor, care, culmea ironiei, este parte a coaliţiei de guvernământ.
Cum au evoluat lucrurile ulterior ştim bine. Opoziţia trebuie să-i mulţumească mult lui Traian Băsescu pentru gafele sale şi lui Raed Arafat pentru probitatea sa, care au scos-o puţin din somnul dulce al anonimatului. Starea de „graţie” a opoziţiei l-a făcut probabil pe Traian Băsescu să creadă cu şi mai multă putere că poate să facă cam ce doreşte în ţara asta, omiţând însă că vocile României nu sunt şi nu ar trebui să fie doar partidele politice, fie ele din opoziţie sau de la putere.
Ceea ce este aproape tragic şi imputabil partidelor politice din România este că nu sunt deloc partide ale cetăţenilor. Dincolo de retorica lor din ce în ce mai surdă în numele democraţiei, n-au făcut nimic real pentru educarea alegătorilor lor în spiritul culturii civice. De mai bine de douăzeci de ani avem de a face cu o erodare sistematică a spiritului cetăţenesc prin măsuri absolut concrete, de la restrângerea căilor fundamentale de asigurare a demnităţii individuale, precum un învăţământ şi o sănătate de calitate, până la batjocorirea şi trasformarea alegătorului român într-un mic oportunist, beneficiar conjunctural al unei găleţi de plastic şi a câtorva kilograme din alimentele de bază azvârlite „gratuit” ca semn de bunăvoinţă.
Nu ştiu dacă ne dăm seama, dar în România postdecembristă cultura politică care a funcţionat şi a fost perpetuată nu a fost cultura civică, ci cultura revoluţionară. Cu micile adaptări de rigoare, de decor şi de „mase revoluţionare”: de la „emanatul” Ion Iliescu până la „alipţii” Relu Fenechiu şi Crin Antonescu, neuitând, bineînţeles, de popularul şi neîmplinutul justiţiar din Piaţa Victoriei, Traian Băsescu. Ca să nu mai vorbim despre ce va să vină, eventual vreun führer de cabaret precum Dan Diaconescu sau un Che Guevara automobilist precum Victor Ponta.
Un comentariu