Manifestul unui tânăr liberal
Sunt un tânăr liberal. Trăiesc într-o ţară captivă în iluzia libertăţii, libertate pe care a pierdut-o aproape în întregime, fără să-şi dea seama. O ţară în care „toţi sunt la fel” şi „nu mă interesează” sintetizează starea de spirit a celor mulţi care nu mai au încredere în valoarea supremă a democraţiei, votul propriu exprimat în mod liber. Unde aproape orice meci de fotbal adună mai mulţi oameni decât o grevă generală imediat după ce toate salariile au fost tăiate cu 25%.
Trăiesc într-o ţară în care „şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase” este ministru şi în care furtul unui telefon mobil şi înjurăturile sunt motiv de hăhăială iar oile cerneală de scris pe dealuri. O ţară care a ieşit de vreo zece ori din criza în ultimii doi ani deşi a intrat o singură dată. O ţară care nu are nevoie de autostrăzi şi care deţine recordul mondial la cele mai lente trenuri. Un loc în care Moni, Iri, Pepe şi Oana îi eclipsează în notorietate pe Brâncuşi, Enescu şi Cioran, iar televiziunile de apartament sunt pe cale să degenereze în partide parlamentare.
Mă întreb: până când? Trăiesc într-o ţara europeană izolată şi nebăgată în seamă. în care primul ministru se ridică pe vârfuri în poze şi e dat jos de o moţiune de cenzură doar pentru a fi repus a doua zi în funcţie. O ţară tristă brăzdată de zâmbetele cinice sau hohotele de prost gust ale celor care pierd alegeri în România şi câştiga la Paris. O ţară reprezentată în Parlamentul European de oameni care „nu ştie să vorbesc”. Un loc în care mogulii răi fură sarea şi poşta. Care are însă norocul ca drumurile, marmura, energia, televiziunile, fondurile europene şi resursele naturale să încapă pe mâinile băieţilor buni. Şi deştepţi.
Mă uit în jur şi-mi dau seama că m-am săturat. M-am săturat să văd tocurile pantofilor de o mie de euro care umblă prin mocirlă şi miros de la o poştă a ipocrizie. Pantofi care-şi poartă stăpâna prin toate colţurile moşiei încredinţate de marele stăpân al serviciilor câtre contractele care vor unge anul viitor maşinăria de furat voturi. Mă doare că moşia aceasta se numeşte România.
Mă întreb: cât mai rabdă ţara asta? Şi cât vor mai aştepta românii salariul mediu de 950 de euro pe care l-au promis unii în 2008? Sunt un tânăr din generaţia care săptămână de săptămână aştepta cu nerăbdare Teleenciclopedia, şi urmărea documentarele narate de inegalabilul Florian Pitiş. Era printre puţinele scăpări ale hidrei comuniste. Azi nu mai sunt scăpări, eficienţa este maximă. Hidra portocalie a făcut din televiziunea naţională o maşină perfectă de propagandă pe care ar invidia-o până şi Ceauşescu. O maşină finanţată din banii mei, ai părinţilor şi bunicilor mei. Din banii tăi, ai părinţilor şi bunicilor tăi.
Sunt un tânăr liberal, unul din mulţi. Nu sunt milionar, nu sunt securist sau comunist şi nu sunt vedetă de carton. N-am plecat din această ţară, si asta nu pentru că nu am avut ocazia sau pentru că nu am avut posibilitatea. Nu-mi fac iluzii dar nici nu-mi place să mă victimizez.
Ştiu şi simt că a venit vremea să fac ceva pentru că sunt convins de faptul că lucrurile nu mai pot continua aşa mult timp. Vouă celor care credeţi că aţi pus mâna pe ţara asta va spun aşa:
Nu sunteţi stăpânii României şi nu veţi rămâne la putere mereu. încercaţi din răsputeri să călcaţi în picioare demnitatea şi libertatea acestei ţări, dar nu veţi reuşi. Ştiu că acea carte numită Constituţia României nu reprezintă pentru voi nimic altceva decât maculatură. Ştiu că instituţiile de bază ale democraţiei, Parlamentul şi partidele politice vă încurca teribil. Vă asigur că voi face tot ce îmi stă în putere pentru ca ele să vă încurce în continuare.
Ştiu că aţi tăiat salariile şi pensiile pentru că aţi avut de ales între asta şi a fura în continuare. ştiu că singura voastră şansă de a rămâne la putere este să furaţi cât mai mult şi să votaţi cât mai repede, de preferinţă în afara ţării şi de cât mai multe ori. Vă promit că voi încerca să ajut cât mai multe persoane să înţeleagă faptul că minciuna şi hoţia sunt felul vostru de a fi. Şi mai important, să înţeleagă că orice aţi spune şi aţi promite, nu faceţi altceva decât să minţiţi, exact aşa cum au făcut-o şi o fac în continuare, tristul personaj de la Cotroceni şi apendicele său de la Palatul Victoria.
Iar vouă celor care simţiţi la fel ca mine vă spun: A venit vremea să înţelegem cu toţii că indiferenţa este cel mai mare duşman al nostru al tuturor. „Toţi sunt la fel” şi „nu mă interesează” sunt marile mize ale hidrei portocalii. Ca tineri liberali, este datoria noastră morală să luptam împotriva acestor percepţii periculoase. A venit vremea să arătam oamenilor din România că tinerii liberali înţeleg că această ţară are nevoie de politicieni care nu fac din agăţarea de scaun şi putere unicul scop în viaţă, în favoarea căruia sacrifică orice, inclusiv binele tuturor celorlalţi.
A venit vremea să ne asumăm în mod hotărât obiectivul de a readuce în România o stare care ne lipseşte atât de mult: normalitatea. Un tânăr liberal care nu are de gând să renunţe la visul de a trăi din nou într-o Românie normală.
5 comentarii