Vorba argeşencei Loredana Dascălu: „Încă mai cred în educaţie!”
În România se fac facultăţi pe bandă, avem o hoardă întreagă de tineri care au studiat câte în lună şi-n stele. Cel puţin pe hârtie. Unii au mai învăţat câte ceva cât timp şi-au tocit „cămeşile” pe băncile din aulele facultăţilor, alţii nici măcar nu au ştiut prea bine la ce dau examene sau cum se numeşte specializarea trecută pe diplomă. Cert este că avem mulţi absolvenţi de studii superioare, unii doar de fiţe, alţii pentru că au vrut să înveţe. Dar nu despre ei este vorba sau despre cum se fac mare parte din studiile superioare din România, ci despre cei care plătesc pentru aceste studii, despre părinţii care muncesc pe rupte, se împrumută şi fac orice sacrificiu pentru buna şcolire a odraslei. Ei sunt, probabil, printre puţinii care mai ştiu ce fel de câştig aduce educaţia.
Aşa cum cu un secol în urmă domniţele care proveneau din familii înstărite mergeau la pension, acum merg la facultate şi aleg să se specializeze în diverse relaţii publice şi studii europene sau orice alt domeniu. E rău când facultatea e aleasă pentru că e la modă; când e făcută cu pasiune, este o mare împlinire. De apreciat este că părinţii care susţin studiile copiilor au un respect atât de mare pentru educaţie încât preferă să rămână mulţi ani datori pentru a-şi vedea fiica sau fiul cu diploma la mână. Că mai apoi poate să vină şi dezamăgirea, asta e altceva. Mai zilele trecute câţiva angajatori finlandezi au venit la piteşti să aleagă femei pentru a lucra în agricultură. Candidate au fost destule, multe tocmai dintre cele care au diplome de studii înalte la mână, altele mame de copii care acum sunt la facultate şi pe care trebuie să-i susţină. Părinţii noştri muncesc cu cârca prin străini pentru a plăti studiile copiilor. Este o realitate care ar trebui să ne sară în ochi!
Valoarea educaţiei mai este recunoscută de cineva. Instinctiv, unii dintre părinţi ştiu că fără ea nu ajungi prea departe. Din păcate, riscul e mare să nu ajungi prea departe, cel puţin din punct de vedere material, nici cu educaţie. Totuşi, cei care plătesc ultimul ban pe facultatea copilului ştiu că măcar se câştigă multă înţelegere şi multă deschidere. Îmi amintesc cum mă conducea mama la autogară când plecam la facultate şi rămânea uitându-se cum se îndepărtează maşina care mă ducea tocmai la Cluj. Îi presimţeam lacrimile şi ştiam că plânge după fiecare plecare a mea, departe, acolo unde eu am ales să merg la studii. Niciodată nu plângea de faţă cu mine, zâmbea din suflet şi mă întreba dacă nu cumva am uitat ceva acasă. Mă îndemna să învăţ şi credea în mine. E de datoria mea să o fac şi eu!
2 comentarii